El Zorab – Odă asistatului social

by Daniel Chiriţă

De un an de zile de când vizitez țara maro și urât mirositoare numită Belgia, am remarcat un lucru absolut fascinant: toate grevele și protestele de până acum au avut loc fie într-o vineri, fie într-o luni, fie într-o joi în condițiile în care vineri era zi liberă, fie într-o marți în condițiile în care luni era zi liberă. Da, v-ați prins, toate grevele de până acum au avut loc în așa fel încât weekend-ul să fie cât mai lung. De ce acest fapt? E simplu, pentru că belgienii s-au săturat să muncească pentru Ben-Ardun și neamurile lui. Țara este una socialistă, în care cota de impozitare este undeva pe la 50%. Și toate astea pentru a ține în spate milionul de Ben-Arduni care nu fac mai nimic toată ziua (cu excepția celor care jefuiesc turiști). Muncești opt ore dintre care patru pentru a plăti ajutor social celor cărora nu le place să desfășoare astfel de activități – nici la ei în țară, nici într-o țară străină.

Poate vă întrebați de ce tot insist cu acest “Ben-Ardun”… Ei bine, cei pentru care școala nu a însemnat doar locul în care mergeai să te distrezi și să chiulești de la “mate” vor înțelege mai ușor ce voi explica eu în rândurile următoare. Pentru ceilalți, ce să zic… La sapă, copii!

Poezia e scrisă de Vasile Alecsandri George Coșbuc (era o glumă, se pare că nu a prins).

La pașă vine un arab
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
– Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Mandeb vin
Să-l vând pe El-Zorab.

Așadar, avem de-a face cu un arab anorexic, sărac, care, mai presus de toate locuiește într-un loc cu nume predestinat: Bab-el-Mandeb (“Poarta lacrimilor” – o strâmtoare între Peninsula Arabă și Cornul Africii). Nu lucrează, nu are bani, are în schimb o familie numeroasă care moare de foame. Toată averea lui o constituie un cal, pe numele său El Zorab. Se pare că, într-o lume a cămilelor, un cal avea mare preț pe vremea aceea, fapt pentru care arabul nostru se hotărăște să își vândă singura lui posesiune baronului local (pe care îl vom numi în continuare “pașă”). Diferența majoră între acest pașă și corespondenții lui de prin județele Vaslui, Vâlcea, Buzău, Dolj, Pipera (Da? Nu e județ?!) e că primul e mărinimos. Văzând cât de sărac și de oropsit e arăbetele nostru, pașei i se face milă de el și îi oferă un purcoi de bani în schimbul calului:

– O mie de ţechini primeşti?
– O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini –
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Deci, să recapitulăm ce am citit până acum: arab sărac, familie numeroasă, nu foarte muncitori nici unul (sunt doar drăguț – nu vor să muncească pentru că nu le place, preferă să cerșească – după cum declară arabul), un cal în deșert, un pașă mărinimos, o mie de țechini (țechinul ăsta e mai tare ca euro, dolarul și platina puse laolaltă).

Momentul care urmează este de-a dreptul emoționant. Mândria asistatului social răbufnește:

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea

Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Bineînțeles, pașa refuză (mi se pare oarecum normal să refuze). Arabul, grabnic la mânie, cu mândria rănită (când ai trei copii care mor de foame, îți permiți să fii mândru din cauza unui cal, da!)

scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Pe lângă asta, îl mai și spurcă pe pașă ca și cum ar fi vina lui:

– Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

Și acum rezumatul: avem de-a face cu un arab a cărui familie moare de foame. Nu muncește niciunul, copiii sunt trimiși la cerșit. Arabul nostru are un cal (încă nu îmi dau seama la ce poate folosi un cal în deșert – poate era un altfel de cal, mai cocoșat, așa; și mai am încă o întrebare: De unde, dracu’, are arabul un cal!?). La un moment dat, în timp ce se căuta de păduchi, îi înflorește ideea cum că ar putea vinde calul. Zis și făcut. Ia calul și îl duce de căpăstru spre vânzare. Clientul este pașa local care, văzând și înțelegând situația îi oferă o căruță de bani – din care arabul și-ar putea întreține familia (bineînțeles, fără a fi nevoie ca vreunul să muncească!). Arabul acceptă, dar mândria nu îi dă pace: ce o să zică ceilalți muritori de foame despre el? “Ce om fără valoare, domn’le… În loc să își trimită copiii la cerșit a preferat să vândă calul! Incredibil!”… Vai, nevasta nu îl va mai iubi atât de mult și nu îi va mai turna încă cinci plozi – pe care să nu aibă cu ce să îi întrețină – dacă vinde calul… Calul este cel care îi crește ei libidoul. Vai… Dar cu ce se vor mai juca copiii dacă nu cu calul? Probabil că jucăriile cumpărate din banii primiți pe cal nu ar avea nici o însemnătate. Sau cu mâncarea. Toate aceste motive îl determină pe arabul nostru să omoare calul “cu mâna lui” – vorba celor pe care îi vedem la știrile de la ora 5. Așadar, acum avem un arab care nu muncește, care își trimite copiii la cerșit și care, mai presus de toate nu mai are nici cal.

Și după sute și sute de ani, arabul nostru s-a mutat în capitala Europei, a cerut (și a și primit) ajutor social după care și-a reîntregit familia (i-a adus aici pe toți ceilalți patruzeci și opt). Iar poporul care îl asistă social (a se citi: cel belgian) muncește și nu prea.

Treabă-i asta?

Și ca să nu ziceți că mint: luni e din nou grevă generală.